1001arte. Tim Burton, “Big Fish” (2003)

Big Fish este construit în jurul conflictului dintre ficţiunea pură, creatoare de lumi magice şi tentativele de demitizare ale partizanilor adevărului obiectiv şi lucidităţii supreme, numai bune de generat judecăţi morale. Poveşti ce adoptă nevoi incomunicabile de apropiere umană, iubiri fugărite de clişee dezintegratoare şi le redau fiinţa ameninţată de prozaic în lumi fantastice, croite pe măsura dimensiunilor afective ale faptelor şi nu pe valoarea lor statistică.

Fiul (Billy Crudup) joacă rolul lectorului calificat şi exigent cu sursele de informaţii (este jurnalist), iubitor al relatărilor corecte, al faptelor nedenaturate. Obiectul investigaţiei sale (lipsită de orice şansă de izbândă) este adevărul material, faptic despre viaţa tatălui său. O viaţă pe care o intuim banală şi plină de dezamăgiri, pe care tatăl o ascunde în spatele unei mitologii genealogice fabuloase, singura demnă de lăsat moştenire. Filmul însă este creat dintr-o dublă magie. Pe de o parte, poveştile despre o lume populată de uriaşi, gemeni siamezi, vrăjitoare şi vârcolaci pe care tatăl insistă să le acrediteze ca biografie oficială. Pe de cealaltă parte, cea a meşteşugului cinematografic în care chiar şi îmbătrânirea eroilor/actorilor: Alison Lohman devine Jessica Lange, iar Ewan McGregor este înlocuit de Albert Finney reuşeşte să aducă în film doza de miraculos, marcă a lui Tim Burton.

Spre deosebire de filmul cu care a fost deseori comparat, Forrest Gump, superproducţia ce propunea triumful idioţeniei şi al hazardului (de comparat şi prezenţa feminină, neajutorată, eşuând continuu în braţele idiotului inocent cu resursele magice infinite ale femeilor lui Burton), Big Fish este o apologie a inteligenţei şi fanteziei creatoare, strălucitor, sensibil şi reflexiv.